Managementul sistemelor aquaponics presupune, printre altele, reducerea pierderilor în acvaculturã iar transportul peştilor, atât în faza de aprovizionare cu puiet sau icre cât şi în faza de livrare a producţiei cãtre beneficiari implicã riscul apariţiei morţii unui numãr mare de peşti. Pentru minimizarea acestui risc trebuiesc indeplinite câteva operaţii, pe care le voi prezenta în continuare.
Factorii care influenţeazã transportul peştilor
Specia
Practica în acest domeniu aratã cã, pe durata transportului comportamentul speciilor de peşti este diferit în funcţie de cantitatea de oxigen dizolvat, densitatea peştilor per unitatea de volum de apã, ş.a.
Starea de sãnãtate
Doar exemplare sãnãtoase pot fi transportate, nu doar pentru a evita riscul rãspândirii bolii ci şi pentru a elimina riscul morţii exemplarelor bolnave pe durata transportului. Peştii suferinzi sau ale cãror branhii sunt necrotice sau deteriorate nu vor supravieţui la durate mari ale transportului, chiar şi dacã densitatea lor, per unitatea de volum de apã, va fi micã.
Mãrimea
Mãrimea şi vârsta peştilor influenţeazã metoda şi tehnologia de transport. Astfel, spre exemplu (Berka, 1986) 25 kg de pãstrãv de 250 g/buc au acelaşi consum de oxigen ca 20 kg de 18g/buc, 17 kg de 5,3g/buc şi 12 kg de 0,5 g/buc.
Stresul şi procesele biochimice
Stresul apare datoritã manipulãrii şi condiţiilor de transport. El se poate manifesta pe durata transportului sau mai târziu. Transferul peştilor din bazinele de culturã în ambalajele de transport produce creşterea activitãţii acestora şi implicit a consumului de oxigen, care devine de 3-5 ori mai mare decãt în condiţii obişnuite în primele ore de captivitate şi scade pe mãsurã ce se obişnuiesc cu noile condiţii. Un alt factor de stres îl constituie calitatea necorespunzãtoare a apei în care sunt transportaţi. Astfel, dacã puietul care a fost crescut într-o apã cu conţinut ridicat de calciu este transportat într-o apã acidã, va suferi un şoc osmotic important.
Calitatea apei
Menţinerea unei concentraţii a oxigenului dizolvat de minim 5 mg/l este este suficientã pentru a preveni stresul. Capacitatea peştilor de a prelua şi utiliza oxigenul din apã depinde de toleranţa la stres a speciei, temperatura apei, pH-ul, concentraţia de CO2, concentraţia produselor metabolice (amoniac, nitriţi, etc.).
Temperatura
Intensitatea metabolismului diferitelor specii de peşti variazã direct proporţional cu temperaturii apei. Cantitatea de oxigen dizolvatã în apã este invers proporţionalã cu temperatura acesteia. Tinând cont de variaţia acestor parametri, temperatura recomandatã pe durata transportului este (Coche, Edwards, 1989)
Iarna
0C |
Primãvara – Toamna
0C |
Vara
0C |
|
Peşti de apã rece | 1 – 2 | 3 – 5 | 6 – 8 |
Peşti de apã caldã | 2 – 4 | 6 – 8 | 12 – 15 |
Temperatura apei pentru transportul larvelor va fi mai mare decât valorile de mai sus. Astfel, spre exemplu, la transportul Ciprinidelor temperatura apei nu va fi mai micã de 16-18 0C, la Coregonide de 10 0C , iar la Salmonide de 15 – 18 0C.
pH, dioxid de carbon şi amoniacul
Sângele peştilor are, în medie, un pH de 7,4, fapt care impune ca pH-ul apei sã aibã valori apropiate pentru a nu produce stãri de stres peştilor.
In general, peştii produc 0,9 ml CO2 , la un consum de 1 ml de oxigen. La o aerare insuficientã, concentraţia de CO2, în recipienţii de transport poate atinge valori de 20 – 30 ppm, periculoase pentru peşti. Ca urmare a metabolismului proteinelor şi a descompunerii acestora de cãtre bacterii, nivelul amoniacului creşte. Pentru a reduce riscul concentrãrii amoniacului liber în apã se recurge la încetinirea proceselor metabolice ale peştilor prin racirea apei pe durata transportului.
Aditivi chimici
Pentru a preveni problemele care pot sã aparã pe durata transportului în apã se adaugã o serie de substanţe chimice. Astfel, pentru a compensa pierderea sãrurilor din organismul peştilor se adauga NaCl în concentraţie de 5000 ppm. Dacã alcalinitatea apei este mai micã de 100 ppm, se adaugã aproximativ 0.26g/l de bicarbonat de sodiu (Na2CO3). Deoarece peştii sunt transportaţi la o densitate mult mai mare decât în bazinele de culturã, se recurge la o sedare uşoarã a lor prin administrarea unor anestezice de tipul metasulfonat de tricainã în concentraţie de 0.015 – 0.06 g/l.
Metode de transport
Transportul icrelor
Icrele pot fi transportate în unul din urmãtoarele stadii de dezvoltare:
a. Icrele nefertilizate şi lapţii vor fi transportate separat în pungi de plastic. Lapţii vor avea un spaţiu de aer de cca. 10 pãrţi aer la o parte de lapţi. Icrele nu au nevoie de oxigenare. Pungile vor fi menţinute la temperaturi scãzute, cca. 8-11 0C.
b. Icrele fertilizate se transportã în containere umplute astfel încât sã nu rãmânã spaţiu de aer, la temperaturi scãzute.
c. Icrele eclozate se transportã în cutii special amenajate, pe tãvi dispuse suprapus. Tãvile sunt acoperite cu pânzã umedã pe care se aşeazã cu grijã icrele, peste care se întinde o a doua pânzã. Ultima tavã se umple cu gheaţã sfãrâmatã care asigurã temperatura necesarã pe durata transportului.
Transportul peştilor
Transportul în saci de plastic cu adaos de oxigen
Este cea mai ieftinã şi mai des utilizatã metodã. Pentru transport se foloseşte folie tubularã cu diametrul de 0.30m din din plastic (fig.1) din care se debiteazã tronsoane cu lungimea de 0,8 – 1,0 m, având un volum util de 60 l. Grosime foliei variazã în funcţie de stadiul de dezvoltare al peştilor: 0.04 mm pentru larve, 0.06–0.08 mm pentru puiet şi 0.1 – 0.15 mm pentru peşti adulţi. Sacii sunt umpluţi astfel încât sã conţinã aproximativ 30% apã cu peşti şi 70% oxigen pur, dupã care sunt legaţi la gurã şi sigilaţi termic.
Fig. 1 Saci PVC pentru transport
Sacii cu peşti se introduc în cutii de carton, polietilenã sau polipropilenã (fig.2) care sunt apoi introduse în vehicolul de transport. Deasupra sacilor se aşeazã un strat de gheaţã pentru a menţine temperatura scãzutã.
Fig.2 Cutie carton protectie saci
In tabelele 1-3 sunt prezentate (Coche, Edwards, 1989) cantitãţile de peşti care pot fi transportate in saci în funcţie de specie şi stadiul de dezvoltare. (clic pe imagini pentru zoom)
Transportul în mijloace de transport specializate
Transportul cantitãţilor mari de peşte se poate efectua în rezervoare deschise autopurtate având capacitãţi de 10 – 15 t sau tancuri închise prevãzute cu diferite sisteme de aerare, oxigenare şi rãcire.
Transferul peştilor în bazine, la destinaţie
Transferul peştilor din saci în bazinele de destinaţie trebuie efectuatã cu grijã, respectând urmãtoarea procedurã:
– Se lasã la început sacii închişi sã pluteascã timp de ccca. 30 min în bazinul de desinaţie, pentru egalizarea temperaturii;
– Se deschid sacii şi se adaugã în sac o cantitate de cca. 10 l de apã din bazinul de destinaţie;
– Se face transferul peştilor din sac în bazin în mod treptat, lent.
Articol publicat în revista Ferma nr.12(67)-decembrie 2008, autor Cristian Anton BULBUC
Transportul în mijloace de transport specializate
Transportul cantitãţilor mari de peşte se poate efectua în rezervoare deschise autopurtate având capacitãţi de 10 – 15 t sau tancuri închise prevãzute cu diferite sisteme de aerare, oxigenare şi rãcire.
Transferul peştilor în bazine, la destinaţie